miercuri, 8 mai 2013

Doamna din Toscana de Philippe Cavalier


Doamna din Toscana face parte dintr-o tetralogie numită Secolul himerelor, unde se mai găsesc şi volumele Căpcăunii GangeluiLupii din Berlin şi Îngerii din Palermo. Însă din câte mi-am putut da eu seama acest ultim volum poate fi citit şi fără a le fi parcurs pe primele trei- cel puţin eu nu am rămas cu vreo întrebare apăsătoare al cărei răspuns l-aş fi putut găsi mai înainte. Dimpotrivă, din punctul de vedere al întrebărilor cred că tocmai aici se elucidează cele mai multe mistere din cele care l-ar fi putut pune pe gânduri pe cititor.
Senzaţia pe care am avut-o mai tot timpul cât am citit această carte a fost că este una complicată. Iar asta în primul rând datorită personajelor. E adevărat că sunt câteva "venite" tocmai din primul volum însă cred că în orice fel de situaţie, a le "asimila" pe toate este o încercare. Meritul autorului este acela că a îmbinat destul de frumos planurile în care prezintă personajele: le introduce în funcţie de relaţiile dintre ele, în funcţie de importanţa lor şi povesteşte câte puţin despre fiecare, astfel încât să poţi înţelege care este rolul lor în poveste. Însă asta nu le salvează de la a părea prea multe, ba chiar adaugă destule pagini, lucru care face cartea puţin cam greoaie.
Al doilea motiv pentru care mi se pare o carte complicată este că nu prea mi-am dat seama ce a urmărit de fapt Philippe Cavalier. Pe coperta patru scrie că este pasionat de studiul istoriei religiilor şi al magiei şi într-adevăr, unul din punctele de interes ale romanului porneşte de la această pasiune a autorului. Partea proastă este că încearcă să scrie şi un roman de aventuri, combinat cu câteva intrigi politice, pornind de la un român. Iar când încerci să faci atâtea chestii dintr-un foc, "legea" focusarii spune că e puţin probabil să îţi reuşească măcar una.
Mergând pe firul poveştii aflăm că David Tewp, agent MI6 este în căutarea unui cuplu de monştri, Dalibor şi Laume Galjero. Primul impuls este să te gândeşti că aceştia din urmă sunt nişte oameni foarte răi însă cei doi nu sunt tocmai fiinţe umane ci unele încărcate de foarte multă magie. Dacă eu îmi pierdusem răbdarea până să aflu ce e cu cele două personaje, îmi închipui cum a fost pentru cititorii celorlalte volume- asta pentru că abia acum spune Dalibor povestea lui şi a lui Laume, de la primul său strămoş "magic", până în prezentul romanului, adică sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (de unde şi intrigile politice despre care vorbeam mai sus).
Povestea este atât de lungă încât ar fi inutil să o redau. Ce m-a surprins însă a fost faptul că Dalibor (şi în cosecinţă şi Laume) este român. Şi, poate n-o să vă vină să credeţi, având în vedere faptul că este o carte scrisă de un francez, Galjero nu este singurul român: unul din personajele episodice este Vlad Ţepeş, pe care primul Galjero îl slujeşte. Mai mult decât atât, în loc să profite de mitul Dracula, Cavalier justifică cruzimea legendară a lui Ţepeş prin faptul că armata acestuia era slabă şi trebuia să îi înspăimânte cumva pe duşmani, recurgând deci la vestitele ţepe.
Autorul se amestecă deci puţin şi în cultura română, apoi îi urmăreşte pe Galjero prin Italia, alături de familia Medici, povesteşte şi despre sovietici, trece şi prin Istanbul... Eu înţeleg că este absolvent al Institutului Naţional Francez de Limbi şi Civilizaţii Orientale şi de Literatură Comparată însă nu pot să nu mă întreb dacă chiar are competenţa necesară pentru a scrie despre aceste lucruri. Cum spuneam şi mai sus, se întinde în prea multe direcţii, iar rezultatul nu este pe cât de strălucit ar fi putut fi.
Este în schimb o carte tocmai bună de luat în tren dacă mergi până la Baia-Mare sau până la Cluj. Îţi trece călătoria mai plăcut şi probabil că o şi termini până ajungi la destinaţie.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami


În Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, Haruki Murakami îşi dezvăluie o cu totul altă faţă, o latură a personalităţii care pe mine m-a surprins foarte tare, fiind obişnuită cu stilul metropolitano-fantastic al romanelor sale fantasy desprinse dintr-o Japonie cosmopolită şi occidentalizată. De această dată stilul său este clar şi simplu, fără fraze alambicate, însă de o profunzime limpede, cu metafore şi aforisme ce îndeamnă la meditaţie asupra sensului existenţei fiecăruia dintre noi.
Aşa cum mărturiseşte însuşi scriitorul în prefaţa romanului său, această scriere reprezintă însumarea gândurilor sale scrijelite de-a lungul anilor în care şi-a măsurat existenţa între maratoane şi cărţi publicate, conferinţe şi cursuri, călătorii în SUA şi Hawaii. Autenticitatea notiţelor este dată tocmai de modul în care au fost rearanjate pentru a crea acest roman autobiografic, întrucât capitolele marchează un alt colţ al lumii în care Murakami se afla, cât şi data. Astfel, cele 9 capitole se derulează între 5 august 2005 şi 1 octombrie 2006 şi prezintă cursul neclintit al zilelor de antrenamente asidue pentru un nou maraton. Alegoria alergatului de cursă lungă pentru a prezenta "meseria" de scriitor este una cât se poate de interesantă, pentru că, aşa cum alege şi Murakami drept motto citatul despre suferinţa ca opţiune, tot astfel pot spune şi eu că cele două profesii reprezintă un tip de suferinţă voită, prin alergat împingându-şi limitele trupeşti, iar prin scris pe cele spirituale şi imaginative.
Mai mult decât atât, alergatul devine o disciplină autoimpusă drept condiţie pentru a putea crea opere valoroase, romane pline de semnificaţii, pentru a putea accesa resursele stocate adânc în interior - Murakami, de altfel, consideră scrisul drept o activitate solicitantă şi din punct de vedere fizic, tocmai pentru că îşi petrece numeroase ore la birou, concentrat în acelaşi punct, antrenându-şi mintea, dar şi trupul, încordându-şi fiecare muşchi pentru a pune în mişcare resorturile talentului. Acţiunea de a scrie devine, deci, o acţiune extrem de disciplinată, contrazicând imaginea scriitorului ca persoană neglijentă şi viciată. El afirmă, la un moment dat, în acest roman, că este încântat să ofere această nouă perspectivă asupra imaginii autorului, întrucât în Japonia rezidă stereotipul creatorului dezordonat şi dezorganizat.
Dar care sunt cauzele care au declanşat nevoia de a alerga şi de a scrie, până la urmă? Murakami nu dă o explicaţie punctuală, ci le prezintă drept nevoi ce s-au născut brusc, pe care le-a conştientizat, îndrăgit şi urmat (a renunţat chiar la barul său de jazz, afacere foarte profitabilă pe vremea aceea, pentru a se dedica întrutotul scrisului), cu toată puterea şi cu avânt, lăsând în urmă un stil de viaţă pentru a adopta unul complet opus, dar căruia i-a rămas fidel până în ziua de azi. Nevoia de a scrie s-a declanşat în momentele de alergare, când mintea se elibera de constrângerile cotidiene şi descătuşa imagini, idei şi personaje, alergatul devenind, în final, cauză şi efect pentru scris: Majoritatea lucrurilor pe care le ştiu despre scris le-am învăţat alergând în fiecare dimineaţă este subtitlul unuia dintre capitolele-mărturii.
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o explicaţie subtilă a transformării lui Murakami într-un scriitor de succes, într-un atlet cu scopuri înalte, într-un filosof - cartea trebuie citită pentru că îndeamnă la meditaţie, pentru că pune în discuţie numeroase teme cărora nu le dă un răspuns general valabil, ci propriul răspuns (alergatul devine metodă de psihanaliză şi de redescoperire sau descoperire a valenţelor multiple pe care sinele le îmbracă) cum ar fi autocunoaşterea, scopul nostru în lume, depăşirea limitelor, creaţia etc. Dacă l-aţi mai citit pe Murakami este cu atât mai necesară citirea acestui roman autobiografic, pentru că veţi afla lucruri inedite despre "maniile" sale ca scriitor, pentru că va fi un prim contact cu mintea autorului, lucidă şi ordonată (contrar aşteptărilor mele), pentru că va fi o adevărată revelaţie.

marți, 7 mai 2013

Dragostea in vremea holerei de Gabriel Garcí­a Márquez


Cand cineva te intreaba care este cartea ta preferata, sau spus in alt fel, care este cea mai buna carte pe care ai citit-o pana acum, sau care este cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insula pustie (presupunand ca acolo ai avea timp sa citesti carti despre iepurasi), cititorii ar raspunde cam in trei feluri. Unii ar spune: "asta e cartea mea favorita, imi place sa dorm cu ea pe noptiera, sa o citesc atunci cand am lucruri mai bune de facut, sau sa recit din ea persoanelor care ma urasc din cauza asta." Altii, ceva mai moderati, ar spune despre o anumita carte ca este cea pe care ar citi-o iar si iar daca ar avea suficient timp (asta daca nu citesc de fapt iar si iar cartea respectiva, ceea ce cred ca i-ar plasa in prima categorie). Cititorii cei mai indarjiti ar spune ca sunt atatea carti pe lumea asta, si deci sa alegi una singura ar fi inutil, ca sa nu spunem jenant pentru cel care citeste o carte pe zi.
Acum ar trebui sa raspund singura intrebarii si sa spun de ce ma aflu in unul din cazurile de mai sus. Nu, imi pare rau, dar nu o sa fac asta. Pentru ca, daca cineva m-ar intreba, le-as spune ca nu am o carte preferata, dar daca ar fi sa aleg o carte cu care sa ma identific, aceea ar fi Dragostea in vremea holerei.
Dragostea in vremea holerei introduce o naratiune care seduce si in acelasi timp sensibilizeaza cititorul in legatura cu ideea unei iubiri neingradite de barierele timpului, naratiune care in acelasi timp poate fi privita ca o viziune simplista a dragostei, de catre cititorul care este neatent si intra in capcana stilului fermecator al artistului numit Marquez.
Dragostea in vremea holerei reuseste sa lege doua elemente contrastante regasite in literatura: sacralitatea sentimentului de dragoste si transpunerea ei in lumea reala.
Povestea porneste de la ideea respingerii dragostei si a punerii in imposibilitate a acesteia chiar de catre persoana iubita, in timp ce el, Florentino Ariza, isi jura sa repete intr-o buna zi legamantul de fidelitate eterna si iubire nemarginita catre ea, Fermina Daza.
Asa cum poate sugereaza si titlul, dragostea este vazuta si aici (ca in multe din celelalte lucrari ale lui Marquez) ca o boala spirituala si fizica, iar suferinta spiritului pentru dragoste este necesara pentru inobilarea sufletului.
La inceput (asa cum se intampla de atatea ori in tinerete) Florentino Ariza este tipul sentimentalistului exagerat clasic, care isi declara dragostea pentru Fermina Daza, insa viziunea ei diferita despre viata o face sa il respinga la un moment dat. Fermina alege sa traiasca alaturi de doctorul Juvenal Urbino (intr-o casnicie trebuie sa fie mai multa stabilitate si intelegere decat dragoste), care se afla undeva la celalalt capat fata de romantismul lui Florentino Ariza. Chiar daca initial pare usor de descifrat, Fermina Daza devine pe parcurs axa centrala in jurul careia se roteste actiunea intregului roman. Flexibilitatea si independenta ei modeleaza vietile celor din jur, ea insasi fiind romanul, dupa cum spune chiar autorul.
Suferinta pe care o traieste in schimb Florentino nu dispare o data cu timpul, el stiind ca nu-si va mai darui sufletul si dragostea altei femei, este convins ca intr-o zi isi va marturisi din nou sentimentele pentru Fermina.
Maturizarea lui Florentino de sub semnul romantismului exagerat se face intr-un ritm Homeric: el isi demonstraza dragostea prin a avea cat mai multe relatii cu femei, insa fara a-si darui inima inca o data. Cele doua elemente contrastante, sacralitatea dragostei si transpunerea ei in viata, dezvolta in sufletul lui Florentino constiinta ca dragostea trebuie traita in prezent. Pe de o parte iubeste o singura persoana, dar acest lucru nu se percepe la prima vedere prin viata pe care o traieste.
Cartea devine o analiza a dragostei, portretizandu-se atatea si atatea ipostaze ale ei: dragostea nostalgica, dragostea de convenienta, dragostea care reuseste sa creasca in conditiile vitrege ale unei vieti profane, dragostea aflata sub semnul unei singuratati dureroase, dragostea care nu piere o data cu timpul.
Asadar, de ce am spus la inceput ca ma identific cu aceasta carte? Pe de o parte pentru ca s-a intamplat ca tocmai titlul ei sa-mi iasa ca raspuns in urma unui test cu carti pe care l-am gasit pe net (si care mi-a placut foarte mult).
Iar pe de alta parte, pentru ca Dragostea in vremea holerei este precum firul vietii, o barca ce pluteste lin, cu experienta unei vieti traite ce ne ajuta sa navigam deasupra valurilor scepticismului si temerilor, de-a lungul raului pe care lipsa navigatiei ar insemna lipsa dragostei in lume si pe care traversarea lui in amonte ne duce catre lucrurile pe care le tinem cu adevarat in sufletul nostru, printre care se gaseste si un roman stralucit, intitulat Dragostea in vremea holerei.

luni, 25 martie 2013

"O zi" de David Nicholls


O zi. Ce semnicație poate avea o zi pentru un om? Niciuna, dar în același timp poate fi ceea ce îl definește. Într-o zi, o persoană poate să treaca prin foarte multe experiențe care determină destinul și menirea lui. Poate să regăsească un bun prieten, sau să se îndrăgostească de sufletul ei pereche, sau să aducă pe lume o altă ființă pe care o va iubi necodiționat de la primele secunde ale vieții ei… și totuși… o zi poate însemna răscrucea care s-a poziționat pe drumurile noastre, un obstacol de care nu putem trece cu usurință, iar acea zi va fi pentru totdeauna o zi în care ne vom aminti și vom fi conștienți cu aceeași intensitate de cele întâmplate. Doar o zi…
În doar o zi este suficient să cunoaștem viața lui Em și Dex, Dex și Em, personajele care au intrat fără să își ceară voie în sufletul meu pentru vecie.
Cartea “O zi” este printre cărtile mele favorite pe care o voi citi fiind bătrânică, tot cu aceeași pasiune cu care a fost răsfoită până la final de mâinile mele entuziasmate. 
Povestea ce se ruleaza în carte este, pot spune, o poveste clasică între doi prieteni, fată și băiat. Însă modul autorului de a contura aceste personaje, m-au făcut să mărturisesc că este o poveste complexă care mi-a adus atât lacrimi de fericire, cât și de durere. De ce? Ar face orice cititor să se simta aproape față de Emma și Dexter, un prieten comun de-a lor deoarece caracterele lor sunt atât de realiste, încât poți să simți cu ușurință că sunt prietenii tăi buni, sau chiar să te regăsești cu exactitate în unul dintre ei.
După cum spuneam, este vorba despre o prietenie atât de ciudată, între o fată și un băiat. Spun ciudată pentru că mulți ar fi declarat cu mâna pe inimă ca o astfel de prietenie între două persoane aproape total opuse, nu poate exista. De aceea consider faptul ca exact această diferență între personalitățile lor, i-a determinat să se înțeleagă atât de bine și să se ajute reciproc, găsind putere unul în fiecare, completându-se reciproc pentru a reuși să parcurga cu pași îndrăzneți în lumea care îi așteaptă.

15 iulie 1988 este ziua în care Emma și Dexter se întâlnesc în noaptea de după absolvirea  universității. Fără să își dea seama, această dată va însemna totul pentru ei deoarece astfel sunt povestite peripețiile prin care vor trece împreună: speranțe  și oportunități ratate, zâmbete și lacrimi, certuri și împăcări, succese și eșecuri; toate acestea fiind dezvăluite prin frânturi de viață surprinse în aceeași zi de 15 iulie.
Din aceea noapte a anului 1988, amândoi merg pe drumurile lor în viață, însă nu încetează niciodată să vorbească. În timp ce Emma are planuri mărețe ce nu cuprinde doar persoana însăși ci și o mică parte din lume, Dexter caută cât mai multe oportunități de a se distra, simțind că doar așa lumea va fi a lui.
Dacă ar fi să reprezint printr-un grafic viața celor doi prieteni, împreună cu linia de viață a Emmei și cea a lui  Dexter, mișcându-se  cu scopul de a arăta performanța atât pe plan profesional cât și sentimental pe parcursul vieții, ați observa că cele două linii intotdeauna par paralele, aproape niciodata întâlnindu-se…  aproape:).
Cum reușesc să aibă o relație atât de strânsă, fiind atât de diferiți? Ce se întâmplă când în cele din urmă ating apogeul prieteniei adevărate? Va crește prietenia lor, transformându-se în ceva mai mult sau vor lăsa lucrurile să meargă în linie dreaptă? Ce consecințe vor avea alegerile fiecăruia asupra vieții și prieteniei lor? Veți afla în fiecare dată de 15 iulie, pe parcursul a douăzeci de ani.

sâmbătă, 23 martie 2013

Yakuza Moon de Shoko Tendo


Memoriile unei fiice de gangster.
De obicei imi este destul de usor sa scriu despre cartile pe care le citesc. Pot fi bune, pot fi mai putin bune, cuvintele imi vin. Cu Yakuza Moon se pare ca nu merge asa usor. Am inceput de saptamana trecuta sa lucrez la recenzie, insa de fiecare data cand ma apucam sa scriu, sfarseam prin a sterge tot… De ce? Poate pentru ca am realizat abia dupa ce am citit-o ca nu e fictiune. M-a frapat. 
Neavand in minte constientizarea realitatii intamplarilor, povestea e cutremuratoare, insa reusesti la final sa o trimiti in sertarul cu fictiune. Shoko Tendo este fiica unui fost yakuza – un gangster japonez. Viata ei are un curs destul de ciudat, tumultuos. E o furtuna intr-un pahar cu apa care te sufoca pe tine ca cititor. Pe cand alte fetite de varsta ei inca se mai jucau cu papusile, ea este tarata in viata de noapte de sora ei mai mare, Maki. Se da drept majora – cum poate un copil de 12 ani sa para major? – si este incantata de viata de yanki pe care o au noii ei prieteni. Acestia par a fi rupti din anime-urile japoneze, Shoko devenind in scurt timp una dintre ei – cu parul decolorat cu peroxid si haine in culori stridente. Faptul ca tatal ei este un yakuza o afecteaza direct, impingand-o spre o revolta continua si profita de noua ei atitudine yanki pentru a-i reduce la tacere pe cei care ii critica familia si implicit pe ea.
Dorinta continua de distractie sau falimentul familiei face din Shoko o mica delicventa. Aceasta cosuma peroxid, alcool, are un comportament agresiv si ajunge la inchisoare. Cand iese, in loc sa se intoarca in sanul familiei, isi reia activitatea de rebela. Drogurile iau locul halucinogenelor usoare si ajunge sa-si administreze cel mai tare drog din Japonia – Shabu, o combinatie de metamfetamine si heroina, cu efecte de exacerbare a sexualitatii.
Shoko este genul de personaj pe care il compatimesti. Iti doresti sa se indrepte, sa se ridice si sa fie din nou bun. Face alegeri total gresite, insa nu ai puterea sa-l judeci. Am sperat la fiecare “abatere” ca se va indrepta, ca va face ceva sa iasa din viata ei lipsita de sens si plina numai de dependente – bautura, droguri, barbati, sex – dar ea, Shoko, se afunda mai rau. Faptul ca se dedica meseriei de dama de companie o pune apoi intr-o lumina mai buna, asta tinand cont de faptul ca in Japonia este un job destul de onorabil.
Cu toate abaterile ei, am reusit sa descopar acea parte frumoasa pe care speram sa o aiba. Insa acea parte din ea era trista, dezamagita de lipsa de iubire… In fiecare barbat cu care a fost a cautat iubire. S-a ales cu iluzia ei, de multe ori cu batai groaznice, violuri si o fuga continua spre o alta lume, o lume anesteziata de efectul drogurilor.
Ma asteptam la un altfel de final, pe masura intamplarilor descrise, insa e neasteptat de calm. Ma asteptam la o explozie finala, insa e un nou inceput. Este un nou drum pe care porneste Shoko ca si scriitoare. Yakuza moon este prima ei carte, o istorisire a unei vieti incercate. Este o carte scrisa fara pretentii literare pe care o vad acum ca pe o destainuire a propriului suflet din dorinta de a se elibera de trecut.
Totusi… Cata fictiune si cata realitate? Asta e intrebarea pe care mi-am pus-o inainte de a afla ca e realitatea autoarei (la inceput nu am dat importanta “reclamei” facuta cartii). Oricum ar fi, e o poveste terifianta. Am parcurs paginile cu o doza destul de mare de scepticism si asta pentru ca intamplarile erau cu mult prea dure pentru a fi adevarate. Am vazut apoi si poze cu autoarea… Tatuajul este fantastic! Cred ca este una dintre putinele carti a carei coperta m-a cutremurat, dar la final. Fata de pe coperta este Shoko, tatuajul este real, lucru care da o senzatie ciudata. Povestea ei prinde viata doar privind coperta cartii, privind-o pe ea…
shoko-tendo

marți, 19 martie 2013

Dumineca Orbului de Cezar Petrescu


Romanul lui Cezar Petrescu, Dumineca Orbului, este povestea unei singure zile spusă din punctul de vedere a două destine care se întâlnesc din greşeală pe un peron din Bucureşti. Dacă la prima vedere este un roman de dragoste, acesta este de fapt romanul destinelor neîmplinite, orelor pierdute şi a dramelor fiecărui personaj.
Sergiu Miclăuş trebuie să împace în aceeaşi zi şi înmormântarea şi nunta prietenei Ginei. Neşansa face ca acesta să întârzie prea mult, iar iubirea să-i scape printre degete. Lumea Ginei este casa de păpuşi a lui tanti Catriona, dezordinea lăsată dimineaţa înainte de plecare, inocenţa şi lumina soarelui. Aici nimic rău nu poate pătrunde. Când Gina pleacă la nuntă fără Sergiu (care întârziase la întâlnire), tanti Catriona se hotărăşte să-l gonească pe tânăr, care atunci când ajunge la Gina acasă crede minciunile femeii şi pleacă fără să se întoarcă înapoi.
Dumineca Orbului se desfăşoară pe două paliere: viaţa lui Sergiu Miclăuş şi înmormântarea grandioasă a Sandei, mama vitregă a lui Sergiu, şi duminica Ginei care realizează că prietena care se căsătorea nu mai este cea pe care o cunoştea. Punctul culminant al romanului îl reprezintă ora 17:30 când Gina realizează că Sergiu nu mai vine şi pleacă singură la nuntă şi câteva ore mai târziu când Sergiu renunţă la viitorul promis în dimineaţa venirii sale la Bucureşti.
Duminica Orbului este ziua în care fiecare dintre personajele romanului nu văd, singurul care are această capacitate fiind orbul din colţul bisericii care se roagă pentru cei care l-au milostit. Sergiu Miclăuş nu vede ajutorul cerut de tatăl său, Gina se pierde în braţele unui fost iubit pentru a-l uita pe Sergiu, Tatileon încearcă să şteargă ultimii ani alături de Sanda, tanti Catriona nu izbuteşte să înţeleagă simţămintele sincere ale lui Sergiu şi ale Ginei. Nici chiar servitorul Matei nu o poate vedea pe nevasta pe care o caută de atâţia ani, care este nici mai mult, nici mai puţin decât femeia de casă a lui tanti Catriona. Astfel, fiecare dintre personaje îşi înfruntă destinul şi-şi alege o cale în funcţie de noroc. Dimineaţa următoare nu mai este importantă pentru economia romanului, tot ce contează acum este modul în care destinul fiecăruia este influenţat de alegerile greşite. Iar nerăbdarea şi timpul pierdut face ca în final să întrerupă o relaţie care nici nu a început.

miercuri, 27 februarie 2013

Pânză de păianjen de Cella Serghi


  „Pânză de păianjen” de Cella Serghi este unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura romana, fiind comparat de Cleopatra Lorintiu, cea care a scris prefata romanului, cu „Pe aripile vantului” de Margaret Mitchell „Aceeasi forta epica, aceeasi curgere a personajului, acelasi tip de feminitate care lupta si trebuie sa invinga”.

  Penduland intre spatiul vrajit de emotie de la Balcik si farmecul Bucurestiului interbelic, personajul principal, Diana Slavu isi traieste iubirile cu teama si demnitate, luptand totodata cu dorinta de evadare dintr-o existenta cenusie ca o panza de paianjen. Personajul in jurul caruia se invarte toata actiunea si toate framantarile Dianei, care participa extrem de putin la actiunea propriu-zisa a romanului, fiind conturat doar din confesiunile Dianei, este Petru Barbu, un pictor misterios de care Diana se indragosteste in adolescenta pe cand se afla la Mangalia, devenind modelul barbatului pe care il va cauta in toti barbatii pe care ii va intalni ulterior.
   
  Romanul este totodata o incursiune in copilaria, adolescenta si tineretea Dianei. Confesiunile Dianei sunt relatate prin ochii prietenei sale de suflet, Ilinca Dima, care face cunoscute cititorului copilaria trista si saracacioasa a Dianei, adolescenta marcata de pasiunea pentru Petre Barbu, maturizarea sa timpurie, incercand sa isi croiasca un drum intr-o societate care marginaliza „fetele fara zestre”, casatoria cu Michi, o fire total opusa Dianei. Situatia financiara extrem de dificila, dezvolta in Diana Slavu o latura misterioasa, foarte greu de dezvaluit. Din cauza conditiilor paupere de acasa este nevoita sa refuze invitatiile prietenilor sai, de teama ca la randul ei va fi nevoita sa le faca astfel de invitatii.
  
  Desi il accepta pe Michi ca sot, avand o influenta linistitoare asupra temperamentului Dianei, aceasta se va pierde curand, facand-o pe Diana sa se reintoarca la Balcik unde il va cunoaste pe Alex Dobrescu si de care se va indragosti. Astfel Diana se va vedea prinsa ca intr-o panza de paianjen intre iubirea pentru Alex, teama de a-l rani si de a-l pierde pe Michi si imaginea inca prezenta in sufletul sau a lui Petre Barbu. Dorind sa se indeparteze de tot acest zbucium, renunta si la Alex si la Michi prin plecare la Paris, unde nu va ajunge, intorcandu-se peste 10 zile. Va infrunta singuratatea si dorinta de a-l vedea pe Michi. 
  
  Sfarsitul romanului nu este unul neaparat clasic si fericit, dar este incarcat de optimismul unui nou inceput.