miercuri, 8 mai 2013

Doamna din Toscana de Philippe Cavalier


Doamna din Toscana face parte dintr-o tetralogie numită Secolul himerelor, unde se mai găsesc şi volumele Căpcăunii GangeluiLupii din Berlin şi Îngerii din Palermo. Însă din câte mi-am putut da eu seama acest ultim volum poate fi citit şi fără a le fi parcurs pe primele trei- cel puţin eu nu am rămas cu vreo întrebare apăsătoare al cărei răspuns l-aş fi putut găsi mai înainte. Dimpotrivă, din punctul de vedere al întrebărilor cred că tocmai aici se elucidează cele mai multe mistere din cele care l-ar fi putut pune pe gânduri pe cititor.
Senzaţia pe care am avut-o mai tot timpul cât am citit această carte a fost că este una complicată. Iar asta în primul rând datorită personajelor. E adevărat că sunt câteva "venite" tocmai din primul volum însă cred că în orice fel de situaţie, a le "asimila" pe toate este o încercare. Meritul autorului este acela că a îmbinat destul de frumos planurile în care prezintă personajele: le introduce în funcţie de relaţiile dintre ele, în funcţie de importanţa lor şi povesteşte câte puţin despre fiecare, astfel încât să poţi înţelege care este rolul lor în poveste. Însă asta nu le salvează de la a părea prea multe, ba chiar adaugă destule pagini, lucru care face cartea puţin cam greoaie.
Al doilea motiv pentru care mi se pare o carte complicată este că nu prea mi-am dat seama ce a urmărit de fapt Philippe Cavalier. Pe coperta patru scrie că este pasionat de studiul istoriei religiilor şi al magiei şi într-adevăr, unul din punctele de interes ale romanului porneşte de la această pasiune a autorului. Partea proastă este că încearcă să scrie şi un roman de aventuri, combinat cu câteva intrigi politice, pornind de la un român. Iar când încerci să faci atâtea chestii dintr-un foc, "legea" focusarii spune că e puţin probabil să îţi reuşească măcar una.
Mergând pe firul poveştii aflăm că David Tewp, agent MI6 este în căutarea unui cuplu de monştri, Dalibor şi Laume Galjero. Primul impuls este să te gândeşti că aceştia din urmă sunt nişte oameni foarte răi însă cei doi nu sunt tocmai fiinţe umane ci unele încărcate de foarte multă magie. Dacă eu îmi pierdusem răbdarea până să aflu ce e cu cele două personaje, îmi închipui cum a fost pentru cititorii celorlalte volume- asta pentru că abia acum spune Dalibor povestea lui şi a lui Laume, de la primul său strămoş "magic", până în prezentul romanului, adică sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (de unde şi intrigile politice despre care vorbeam mai sus).
Povestea este atât de lungă încât ar fi inutil să o redau. Ce m-a surprins însă a fost faptul că Dalibor (şi în cosecinţă şi Laume) este român. Şi, poate n-o să vă vină să credeţi, având în vedere faptul că este o carte scrisă de un francez, Galjero nu este singurul român: unul din personajele episodice este Vlad Ţepeş, pe care primul Galjero îl slujeşte. Mai mult decât atât, în loc să profite de mitul Dracula, Cavalier justifică cruzimea legendară a lui Ţepeş prin faptul că armata acestuia era slabă şi trebuia să îi înspăimânte cumva pe duşmani, recurgând deci la vestitele ţepe.
Autorul se amestecă deci puţin şi în cultura română, apoi îi urmăreşte pe Galjero prin Italia, alături de familia Medici, povesteşte şi despre sovietici, trece şi prin Istanbul... Eu înţeleg că este absolvent al Institutului Naţional Francez de Limbi şi Civilizaţii Orientale şi de Literatură Comparată însă nu pot să nu mă întreb dacă chiar are competenţa necesară pentru a scrie despre aceste lucruri. Cum spuneam şi mai sus, se întinde în prea multe direcţii, iar rezultatul nu este pe cât de strălucit ar fi putut fi.
Este în schimb o carte tocmai bună de luat în tren dacă mergi până la Baia-Mare sau până la Cluj. Îţi trece călătoria mai plăcut şi probabil că o şi termini până ajungi la destinaţie.

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami


În Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, Haruki Murakami îşi dezvăluie o cu totul altă faţă, o latură a personalităţii care pe mine m-a surprins foarte tare, fiind obişnuită cu stilul metropolitano-fantastic al romanelor sale fantasy desprinse dintr-o Japonie cosmopolită şi occidentalizată. De această dată stilul său este clar şi simplu, fără fraze alambicate, însă de o profunzime limpede, cu metafore şi aforisme ce îndeamnă la meditaţie asupra sensului existenţei fiecăruia dintre noi.
Aşa cum mărturiseşte însuşi scriitorul în prefaţa romanului său, această scriere reprezintă însumarea gândurilor sale scrijelite de-a lungul anilor în care şi-a măsurat existenţa între maratoane şi cărţi publicate, conferinţe şi cursuri, călătorii în SUA şi Hawaii. Autenticitatea notiţelor este dată tocmai de modul în care au fost rearanjate pentru a crea acest roman autobiografic, întrucât capitolele marchează un alt colţ al lumii în care Murakami se afla, cât şi data. Astfel, cele 9 capitole se derulează între 5 august 2005 şi 1 octombrie 2006 şi prezintă cursul neclintit al zilelor de antrenamente asidue pentru un nou maraton. Alegoria alergatului de cursă lungă pentru a prezenta "meseria" de scriitor este una cât se poate de interesantă, pentru că, aşa cum alege şi Murakami drept motto citatul despre suferinţa ca opţiune, tot astfel pot spune şi eu că cele două profesii reprezintă un tip de suferinţă voită, prin alergat împingându-şi limitele trupeşti, iar prin scris pe cele spirituale şi imaginative.
Mai mult decât atât, alergatul devine o disciplină autoimpusă drept condiţie pentru a putea crea opere valoroase, romane pline de semnificaţii, pentru a putea accesa resursele stocate adânc în interior - Murakami, de altfel, consideră scrisul drept o activitate solicitantă şi din punct de vedere fizic, tocmai pentru că îşi petrece numeroase ore la birou, concentrat în acelaşi punct, antrenându-şi mintea, dar şi trupul, încordându-şi fiecare muşchi pentru a pune în mişcare resorturile talentului. Acţiunea de a scrie devine, deci, o acţiune extrem de disciplinată, contrazicând imaginea scriitorului ca persoană neglijentă şi viciată. El afirmă, la un moment dat, în acest roman, că este încântat să ofere această nouă perspectivă asupra imaginii autorului, întrucât în Japonia rezidă stereotipul creatorului dezordonat şi dezorganizat.
Dar care sunt cauzele care au declanşat nevoia de a alerga şi de a scrie, până la urmă? Murakami nu dă o explicaţie punctuală, ci le prezintă drept nevoi ce s-au născut brusc, pe care le-a conştientizat, îndrăgit şi urmat (a renunţat chiar la barul său de jazz, afacere foarte profitabilă pe vremea aceea, pentru a se dedica întrutotul scrisului), cu toată puterea şi cu avânt, lăsând în urmă un stil de viaţă pentru a adopta unul complet opus, dar căruia i-a rămas fidel până în ziua de azi. Nevoia de a scrie s-a declanşat în momentele de alergare, când mintea se elibera de constrângerile cotidiene şi descătuşa imagini, idei şi personaje, alergatul devenind, în final, cauză şi efect pentru scris: Majoritatea lucrurilor pe care le ştiu despre scris le-am învăţat alergând în fiecare dimineaţă este subtitlul unuia dintre capitolele-mărturii.
Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o explicaţie subtilă a transformării lui Murakami într-un scriitor de succes, într-un atlet cu scopuri înalte, într-un filosof - cartea trebuie citită pentru că îndeamnă la meditaţie, pentru că pune în discuţie numeroase teme cărora nu le dă un răspuns general valabil, ci propriul răspuns (alergatul devine metodă de psihanaliză şi de redescoperire sau descoperire a valenţelor multiple pe care sinele le îmbracă) cum ar fi autocunoaşterea, scopul nostru în lume, depăşirea limitelor, creaţia etc. Dacă l-aţi mai citit pe Murakami este cu atât mai necesară citirea acestui roman autobiografic, pentru că veţi afla lucruri inedite despre "maniile" sale ca scriitor, pentru că va fi un prim contact cu mintea autorului, lucidă şi ordonată (contrar aşteptărilor mele), pentru că va fi o adevărată revelaţie.

marți, 7 mai 2013

Dragostea in vremea holerei de Gabriel Garcí­a Márquez


Cand cineva te intreaba care este cartea ta preferata, sau spus in alt fel, care este cea mai buna carte pe care ai citit-o pana acum, sau care este cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insula pustie (presupunand ca acolo ai avea timp sa citesti carti despre iepurasi), cititorii ar raspunde cam in trei feluri. Unii ar spune: "asta e cartea mea favorita, imi place sa dorm cu ea pe noptiera, sa o citesc atunci cand am lucruri mai bune de facut, sau sa recit din ea persoanelor care ma urasc din cauza asta." Altii, ceva mai moderati, ar spune despre o anumita carte ca este cea pe care ar citi-o iar si iar daca ar avea suficient timp (asta daca nu citesc de fapt iar si iar cartea respectiva, ceea ce cred ca i-ar plasa in prima categorie). Cititorii cei mai indarjiti ar spune ca sunt atatea carti pe lumea asta, si deci sa alegi una singura ar fi inutil, ca sa nu spunem jenant pentru cel care citeste o carte pe zi.
Acum ar trebui sa raspund singura intrebarii si sa spun de ce ma aflu in unul din cazurile de mai sus. Nu, imi pare rau, dar nu o sa fac asta. Pentru ca, daca cineva m-ar intreba, le-as spune ca nu am o carte preferata, dar daca ar fi sa aleg o carte cu care sa ma identific, aceea ar fi Dragostea in vremea holerei.
Dragostea in vremea holerei introduce o naratiune care seduce si in acelasi timp sensibilizeaza cititorul in legatura cu ideea unei iubiri neingradite de barierele timpului, naratiune care in acelasi timp poate fi privita ca o viziune simplista a dragostei, de catre cititorul care este neatent si intra in capcana stilului fermecator al artistului numit Marquez.
Dragostea in vremea holerei reuseste sa lege doua elemente contrastante regasite in literatura: sacralitatea sentimentului de dragoste si transpunerea ei in lumea reala.
Povestea porneste de la ideea respingerii dragostei si a punerii in imposibilitate a acesteia chiar de catre persoana iubita, in timp ce el, Florentino Ariza, isi jura sa repete intr-o buna zi legamantul de fidelitate eterna si iubire nemarginita catre ea, Fermina Daza.
Asa cum poate sugereaza si titlul, dragostea este vazuta si aici (ca in multe din celelalte lucrari ale lui Marquez) ca o boala spirituala si fizica, iar suferinta spiritului pentru dragoste este necesara pentru inobilarea sufletului.
La inceput (asa cum se intampla de atatea ori in tinerete) Florentino Ariza este tipul sentimentalistului exagerat clasic, care isi declara dragostea pentru Fermina Daza, insa viziunea ei diferita despre viata o face sa il respinga la un moment dat. Fermina alege sa traiasca alaturi de doctorul Juvenal Urbino (intr-o casnicie trebuie sa fie mai multa stabilitate si intelegere decat dragoste), care se afla undeva la celalalt capat fata de romantismul lui Florentino Ariza. Chiar daca initial pare usor de descifrat, Fermina Daza devine pe parcurs axa centrala in jurul careia se roteste actiunea intregului roman. Flexibilitatea si independenta ei modeleaza vietile celor din jur, ea insasi fiind romanul, dupa cum spune chiar autorul.
Suferinta pe care o traieste in schimb Florentino nu dispare o data cu timpul, el stiind ca nu-si va mai darui sufletul si dragostea altei femei, este convins ca intr-o zi isi va marturisi din nou sentimentele pentru Fermina.
Maturizarea lui Florentino de sub semnul romantismului exagerat se face intr-un ritm Homeric: el isi demonstraza dragostea prin a avea cat mai multe relatii cu femei, insa fara a-si darui inima inca o data. Cele doua elemente contrastante, sacralitatea dragostei si transpunerea ei in viata, dezvolta in sufletul lui Florentino constiinta ca dragostea trebuie traita in prezent. Pe de o parte iubeste o singura persoana, dar acest lucru nu se percepe la prima vedere prin viata pe care o traieste.
Cartea devine o analiza a dragostei, portretizandu-se atatea si atatea ipostaze ale ei: dragostea nostalgica, dragostea de convenienta, dragostea care reuseste sa creasca in conditiile vitrege ale unei vieti profane, dragostea aflata sub semnul unei singuratati dureroase, dragostea care nu piere o data cu timpul.
Asadar, de ce am spus la inceput ca ma identific cu aceasta carte? Pe de o parte pentru ca s-a intamplat ca tocmai titlul ei sa-mi iasa ca raspuns in urma unui test cu carti pe care l-am gasit pe net (si care mi-a placut foarte mult).
Iar pe de alta parte, pentru ca Dragostea in vremea holerei este precum firul vietii, o barca ce pluteste lin, cu experienta unei vieti traite ce ne ajuta sa navigam deasupra valurilor scepticismului si temerilor, de-a lungul raului pe care lipsa navigatiei ar insemna lipsa dragostei in lume si pe care traversarea lui in amonte ne duce catre lucrurile pe care le tinem cu adevarat in sufletul nostru, printre care se gaseste si un roman stralucit, intitulat Dragostea in vremea holerei.