Copiii libertăţii de Marc Levy

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a existat în Franţa un ansamblu de reţele clandestine care au încercat să saboteze regimul de la Vichy (între 1940 şi 1944, Franţa s-a aflat, mai întâi parţial, apoi integral, sub ocupaţie germană). Este vorba despre mişcarea de Rezistenţă care s-a opus colaboraţionismului oficial cu naziştii.
Spre deosebire de celelalte romane ale lui Marc Levy, care mizează pe ficţiune şi uneori chiar pe fantastic, Copiii libertăţii porneşte de la acest fapt real al istoriei. Autorul relatează povestea tatălui său, Raymond, şi a unchiului său, Claude, care s-au angajat în Rezistenţă înainte de a împlini 18 ani; alături de Charles, Sophie, Marc, Alonso şi alţii, fie ei francezi sau copii de emigranţi italieni, români, spanioli etc. O „bandă” de adolescenţi, plini de voie bună şi chef de viaţă – unii de-abia dacă trăiseră fiorii primei iubiri –, care fabricau bombe sau aruncau trenuri în aer animaţi de idealul de libertate. Unii au supravieţuit, alţii au murit în luptă sau au fost deportaţi la Dachau.

Romanul este scris într-un stil simplu şi plăcut, susţinut de un suspans teribil şi de o emoţie ce vă aduce lacrimi pe obraz.

Citate:

O să te iubesc mâine, fiindcă astăzi încă nu te cunosc. 

Vezi tu, pentru prietenii noştri, totul a început ca un joc de copii, un joc al unor copii care nu vor avea niciodată timp să devină adulţi.

Cu atât mai mult cu cât era la începutul după-amiezii când doi nazişti au ucis-o la colţul străzii Salcâmilor. De atunci nu-mi mai plac salcâmii.

Ce s-a întâmplat? În jurul meu totul a pierit, mi s-a furat viaţa, pur şi simplu fiindcă sunt evreu şi asta e de ajuns pentru ca o groază de oameni să-mi vrea moartea.

Va veni iar primăvara, a spus Jacques într-o zi şi acest sărut furat pe trotuarul din faţa unui spital lugubru ar putea însemna că are dreptate.

Mama ne spunea întotdeauna că viaţa nu depinde decât de speranţa pe care i-o dai.

Toţi suntem străini faţă de cineva.

- Într-o zi şi tu ai să pilotezi, Raymond, sunt sigur!

- Parcă voiai să-mi zici Jeannot până...

- Aproape că l-am câştigat, războiul, frăţioare, uită-te la dârele de pe cer. A venit iar primăvara, Jacques avea dreptate.

Sentimentele trec printre gratiile cele mai dese, călătoresc fără să le fie frică de distanţe, nu cunosc nici barierele lingvistice sau religioase, se întâlnesc dincolo de închisorile inventate de oameni.

Jacques avea dreptate, venise iar primăvara... şi am simţit cum fratele meu mă strânge de mână.

În acest câmp cu paie, fratele meu şi cu mine eram şi aveam să rămânem doi copii ai libertăţii, rătăciţi printre şaizeci de mii de morţi.