miercuri, 8 mai 2013

Doamna din Toscana de Philippe Cavalier


Doamna din Toscana face parte dintr-o tetralogie numită Secolul himerelor, unde se mai găsesc şi volumele Căpcăunii GangeluiLupii din Berlin şi Îngerii din Palermo. Însă din câte mi-am putut da eu seama acest ultim volum poate fi citit şi fără a le fi parcurs pe primele trei- cel puţin eu nu am rămas cu vreo întrebare apăsătoare al cărei răspuns l-aş fi putut găsi mai înainte. Dimpotrivă, din punctul de vedere al întrebărilor cred că tocmai aici se elucidează cele mai multe mistere din cele care l-ar fi putut pune pe gânduri pe cititor.
Senzaţia pe care am avut-o mai tot timpul cât am citit această carte a fost că este una complicată. Iar asta în primul rând datorită personajelor. E adevărat că sunt câteva "venite" tocmai din primul volum însă cred că în orice fel de situaţie, a le "asimila" pe toate este o încercare. Meritul autorului este acela că a îmbinat destul de frumos planurile în care prezintă personajele: le introduce în funcţie de relaţiile dintre ele, în funcţie de importanţa lor şi povesteşte câte puţin despre fiecare, astfel încât să poţi înţelege care este rolul lor în poveste. Însă asta nu le salvează de la a părea prea multe, ba chiar adaugă destule pagini, lucru care face cartea puţin cam greoaie.
Al doilea motiv pentru care mi se pare o carte complicată este că nu prea mi-am dat seama ce a urmărit de fapt Philippe Cavalier. Pe coperta patru scrie că este pasionat de studiul istoriei religiilor şi al magiei şi într-adevăr, unul din punctele de interes ale romanului porneşte de la această pasiune a autorului. Partea proastă este că încearcă să scrie şi un roman de aventuri, combinat cu câteva intrigi politice, pornind de la un român. Iar când încerci să faci atâtea chestii dintr-un foc, "legea" focusarii spune că e puţin probabil să îţi reuşească măcar una.
Mergând pe firul poveştii aflăm că David Tewp, agent MI6 este în căutarea unui cuplu de monştri, Dalibor şi Laume Galjero. Primul impuls este să te gândeşti că aceştia din urmă sunt nişte oameni foarte răi însă cei doi nu sunt tocmai fiinţe umane ci unele încărcate de foarte multă magie. Dacă eu îmi pierdusem răbdarea până să aflu ce e cu cele două personaje, îmi închipui cum a fost pentru cititorii celorlalte volume- asta pentru că abia acum spune Dalibor povestea lui şi a lui Laume, de la primul său strămoş "magic", până în prezentul romanului, adică sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial (de unde şi intrigile politice despre care vorbeam mai sus).
Povestea este atât de lungă încât ar fi inutil să o redau. Ce m-a surprins însă a fost faptul că Dalibor (şi în cosecinţă şi Laume) este român. Şi, poate n-o să vă vină să credeţi, având în vedere faptul că este o carte scrisă de un francez, Galjero nu este singurul român: unul din personajele episodice este Vlad Ţepeş, pe care primul Galjero îl slujeşte. Mai mult decât atât, în loc să profite de mitul Dracula, Cavalier justifică cruzimea legendară a lui Ţepeş prin faptul că armata acestuia era slabă şi trebuia să îi înspăimânte cumva pe duşmani, recurgând deci la vestitele ţepe.
Autorul se amestecă deci puţin şi în cultura română, apoi îi urmăreşte pe Galjero prin Italia, alături de familia Medici, povesteşte şi despre sovietici, trece şi prin Istanbul... Eu înţeleg că este absolvent al Institutului Naţional Francez de Limbi şi Civilizaţii Orientale şi de Literatură Comparată însă nu pot să nu mă întreb dacă chiar are competenţa necesară pentru a scrie despre aceste lucruri. Cum spuneam şi mai sus, se întinde în prea multe direcţii, iar rezultatul nu este pe cât de strălucit ar fi putut fi.
Este în schimb o carte tocmai bună de luat în tren dacă mergi până la Baia-Mare sau până la Cluj. Îţi trece călătoria mai plăcut şi probabil că o şi termini până ajungi la destinaţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu